Obişnuia să se trezească în toiul nopţii, s-ar zice fără vreun motiv. “Dreptul la plictiseală”, le spunea celor care îl luau
peste picior, «acesta e motivul». Îşi
punea ceasul să sune, un ceas vechi, care ar fi trezit şi morţii, se întindea,
făcându-şi oasele să puşte, apoi mergea direct în bucătărie. Îşi pregătea
cafeaua la filtru: şase linguriţe de cafea, cu vârf, şi o cană mare de apă.
Până când cafeaua era gata, se învârtea prin bucătărie, ciugulind ba o roşie,
ba un coltuc de pâine, ba nişte resturi rămase de cu seară. Îşi lua cana de
cafea şi se aşeza la masă. Sorbea din lichidul aromat, savurându-l, şi apoi
stătea pur şi simplu, cu ochii fixaţi pe un punct incert de pe tăblia mesei.
 |
| Foto: Diana Topan |
Se gândea la ţăranul care, în timp ce îşi săpa fâşia de pământ, se oprea
uneori, obosit, şi îşi proptea bărbia în coada hârleţului. Atunci, cu mintea
lui neinstruită, se gândea la rostul lumii. Poate îngâna un cântec de jale,
poate îşi blestema mama care nu îl născuse bogat, sau poate se întreba de ce
unii au mai mult noroc în viaţă decât alţii. Pentru câteva clipe, era un
filosof.
Bărbatul mai sorbea o gură de cafea. Şi îşi amintea de conţii şi marchizii
de pe vremuri, care mereu se plângeau de plictiseală. Ei îşi inventau mereu
distracţii, ba un concert, ba un bal, ba un spectacol de teatru, ba un joc în grădina
palatului, ba o idilă trecătoare. Dar a doua zi se plictiseau din nou. Şi
atunci începeau să gândească, să scrie în jurnal, să plămădească versuri.
Bărbatul se ridica, îşi lua cana de cafea şi mergea în camera de zi. Avea
un scaun special pe care stătea şi gândea. Nu avea o temă anume. Uneori îşi
alegea câte un cuvânt din dicţionar şi medita la sensul şi implicaţiile lui.
Alteori se gândea la viaţa lui, la toate suişurile şi coborâşurile care îl
aduseseră în acest punct. Îşi amintea cum începuse să muncească de la 15 ani şi
cum acesta fusese singurul lucru pe care îl făcuse aproape toată viaţa. Cum
muncea câte douăsprezece ore pe zi şi cum îşi neglija familia, odihna şi
sănătatea, doar dintr-o ambiţie prostească, doar pentru a-şi putea spune sieşi:
da, sunt un om valoros, sunt indispensabil. Apoi, soţia îl părăsise, luând cu
ea şi copilul, iar el se îmbolnăvise şi fusese nevoit să renunţe la slujbă.
Doctorul îi recomandase să se bucure de viaţă, dar el nu ştia ce însemna asta.
Uneori se plimba pe străzi ferite, alteori citea, dar tot îi rămânea mult timp
liber.
 |
| Foto: Diana Topan |
Într-o zi, văzuse la un colţ de stradă un bătrân murdar, care stătea aşezat
pe un scaun şubred. În faţa lui avea o pălărie, în care oamenii mai scăpau câte
o monedă. Bărbatul mersese la el şi îl întrebase de ce face asta. “De ce nu
munceşti? Pari încă în putere. De ce preferi să stai cu mâna întinsă?” “Nu am
timp”, îi răspunsese bătrânul, “sunt ocupat.” “Cu ce? Cu cerşitul?”, mai
întrebă omul nostru. “Cu
trăitul”, îi răspunsese bătrânul.
Bărbatul sorbi ultimele picături de cafea din cană. Apoi luă dicţionarul şi
îl deschise la întâmplare. “Desăvârşire”, citi. Îşi lăsă capul pe spătarul scaunului, închise
ochii şi inspiră adânc. Afară se lumina de ziuă.
Niciun comentariu: