Avea tabloul acela de câţiva ani. Îl primise de la un pictor din urbe, un
cunoscut de-al ei, dar nu prea apropiat. Gestul o mirase, dar o şi bucurase. Îi
plăceau lucrurile frumoase.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Zilele trecute aflase că pictorul murise. Fusese bolnav mai mulţi ani, şi
până la urmă obosise să mai lupte. De atunci nu-şi mai putea lua ochii de la
tabloul acela. Căsuţa de lemn cu un nuc în faţă o atrăgea pe Rita irezistibil.
Se hotărî să o caute.
Nu avea niciun indiciu, decât că stilul construcţiei era cel specific zonei
în care trăia ea. Totuşi, era ca şi cum ar fi căutat acul în carul cu fân. Rita
începu cutreiere satele în care ştia că se păstraseră mai multe case vechi.
Cele mai multe fuseseră demolate sau vândute, bucată cu bucată, peste graniţă.
De câteva ori crezu că a găsit ce căuta, dar câte un detaliu care nu se
potrivea o făcea să caute mai departe. Pe unde trecea, întreba bătrânii
satului, arătându-le tabloul. Într-o zi, ajunse la o casă mare, nouă, în faţa
căreia desfăcea mazăre o femeie de vârstă mijlocie.
-E căsuţa noastră, îi spuse ea. Acolo a locuit mama, când trăia. Vreţi s-o
cumpăraţi?
Casa de lemn se afla pe vârful unui deal. Toate detaliile se potriveau: şi
aspectul căsuţei, şi nucul din faţa ei, până şi perdeluţele din ferestre. Când
o văzu, Rita se gândi că aceea ar fi putut fi casa Albei ca Zăpada. O bătea
gândul să o cumpere. Intră. Ferestrele erau mici şi lumina pătrundea greu. Aprinse
becul şi admiră mobilierul vechi, solid, dar simplu şi frumos. Apoi se aproie
de singurul tablou care împodobea pereţii. Era imaginea căsuţei cu nucul în
faţă, pictată, se părea, de acelaşi artist. De uşă stătea sprijinită o femeie
care se uita în zare. Când se uită mai bine, Rita se recunoscu.
Niciun comentariu: