40 de ani

Doruţu s-a ridicat în şezut, şi-a întins braţele cu pocnituri de oase şi a aruncat o privire pe geam.

-Ce zi frumoasă!, şi-a spus.

Foto: Diana Topan

Apoi s-a ridicat, şi-a luat papucii de casă şi s-a dus ţintă la frigider. A găsit o bere, una singură. A desfăcut doza cu un pocnet plăcut şi un sâsâit răcoritor. Apoi a dat-o peste cap cu un gâlgâit.

De obicei nu bea nicio picătură de alcool până după prânz. Ei, dar astăzi era o zi specială: împlinea 40 de ani. 40, vârsta maturităţii, borna de la jumătatea vieţii, începutul înţelepciunii. Şi totuşi era încă tânăr. Se simţea în putere. Îi lipsea doar o femeie alături, care să-i spună că e încă frumos, care să-l mângâie pe creştet şi să îl sărute de „la mulţi ani!”. O femeie ca Rodicuţa, de la magazin. Tânără, împlinită şi zvârlugă.

Şi-a luat cămaşa în carouri, pantalonii scurţi şi şlapii, şi-a dat cu deodorant pe la gât, şi-a îndesat în buzunar câteva bancnote şi a ieşit pe uşă. Magazinul din cealaltă scară se deschidea la 7. Ar fi trebuit să o găsească singură pe Rodicuţa la ora aceasta.

Uşa magazinului s-a deschis cu un clinchet de clopoţei. Rodicuţa era după tejghea. I-a dat bună dimineaţa, mormăind ceva despre cât de bine îi stătea cu şorţul cel roşu. Rodicuţa a început să se legene într-o parte şi în alta şi i-a mulţumit cu glasul ei de pisicuţă.

-Dă-mi nişte bomboane, i-a zis Doruţu fetei.

-De care?

-De care îţi plac ţie, i-a zis el.

-Eu nu mănânc bomboane, sunt la dietă, a spus ea, lungind silabele.

-Şi atunci ce mănânci?

-Hrană sănătoasă. Fructe şi legume.

Faţa ei strălucea de încântare.

-Bine. Atunci dă-mi nişte fructe.

-De care?

-De care îţi plac ţie, a spus Doruţu, binevoitor.

-Mie îmi place zmeura. Am primit proaspătă, de dimineaţă.

Doruţu a plătit caserola de zmeură şi i-a aşezat-o pe tejghea, drept în faţă.

-Uite, pentru tine. E cadou.

Rodicuţa s-a prefăcut surprinsă, apoi a luat un fruct şi l-a prins între incisivi. L-a savurat pe îndelete, privindu-l în ochi pe Doruţu.

-Voi unde ţineţi marfa?, a întrebat Doruţu, într-o doară.

-Uite aici, pe rafturi, în lăzi...

-Dar un depozit nu aveţi?, s-a arătat el mirat.

-Cum să nu? În spate, i-a susurat ea.

-Du-mă acolo.

-Acolo nu au voie persoanele străine, i-a spus Rodicuţa bărbatului insistent.

-Păi ce, eu sunt străin? Doar ne cunoaştem de atâta vreme. Zilnic cumpăr bere de la voi.

-Bine, pentru tine fac o excepţie. Dar să fii cuminte, i-a spus Rodicuţa, prinzându-l de braţ şi trăgându-l după ea.

Foto: Diana Topan

Depozitul era o încăpere puternic luminată, în care nu aveai loc să arunci un ac. Doruţu a prins-o pe fată de talie, a înghesuit-o într-un colţ şi i-a ridicat şorţul şi fusta, cotrobăind cu o mână pe dedesubt. Rodicuţa l-a lovit uşor peste mână.

-Ce faci? Crezi că aşa uşor merge?

-Păi ţi-am făcut şi un cadou, a protestat el. Ştii, dragostea e ca durerea de burtă: nu ştii când te loveşte. Trebuie să fii pe fază.

- Dar dacă mi-ai fi dat şi tu, nu ştiu, nişte trufandale...

-Ce?, a întrebat el, frustrat.

-Poate nişte struguri.

-Îţi dau ce vrei tu, dar după, i-a spus, şi şi-a vârât iar mâna pe sub poale.

-Nu, acum. Hai să-ţi arăt.

Rodicuţa l-a târât după ea înapoi în magazin şi i-a arătat lada cu struguri roze. Deasupra lor stătea eticheta cu preţul.

-Sunt prea scumpi. N-o să mai am de bere.

-Las-o încolo de bere. Nu se poate iubire fără renunţare, i-a spus ea.

-Eu am învăţat în viaţă că setea trece mai bine cu bere decât cu fructe. Dacă vrei, îţi iau şi ţie una.

-Nu beau în timpul programului, a spus fata, ridicând uşor nasul cârn.

-Bine, atunci dă-mi mie două beri. Le beau acasă.

Cele două beri s-au topit repede în faţa televizorului fixat pe Taraf TV. Apoi, Doruţu a ieşit iar, a urcat un etaj şi a bătut la uşa lui Aurel. De o vreme renunţase să mai bea cu el; Aurel era un sac fără fund şi nu prea îi plăcea să îşi plătească băutura. Dar azi era o zi specială.

Foto: Diana Topan

După ce Aurel s-a jurat că nu avea strop de băutură în casă, Doruţu a coborât iar la magazin, sperând să reuşească măcar să o ciupească puţin de fund pe Rodicuţa. Dar ea a făcut pe supărata şi nici măcar un zâmbet nu i-a aruncat. Aşa că Doruţu a cumpărat două sticle de rachiu şi s-a dus înapoi la Aurel. După ce atmosfera s-a încins, Aurel i-a arătat câteva scheme noi la tobe. Obişnuia să cânte la nunţi şi avea un set de tobe pentru care îl ura toată scara de bloc. Numai Doruţu îi înţelegea pasiunea şi îl încuraja să repete cât mai mult.  

Spre seară, când soţia lui Aurel s-a întors de la lucru şi copiii, mânaţi de foame, au revenit acasă, cei doi s-au mutat în apartamentul lui Doruţu. Au ciugulit nişte salată de vinete din frigider şi au golit toate sticlele uitate prin cămară. Au vorbit despre femei frigide şi care se orientează numai după interes, s-au plâns unul altuia că nimeni nu îi înţelege, şi-au amintit de mamele lor şi de felul în care ele le ştergeau mucii când erau bolnavi, au cântat cântece de inimă albastră şi, în final, au plâns unul pe umărul celuilalt.

Şi, tocmai pentru că se afla la vârsta înţelepciunii, Doruţu a luat un marker şi a notat câteva cugetări pe perete, deasupra chiuvetei: „Munca la făcut pe om sclav”; „Bărbatul fără băutură e ca floarea ofilită” şi „Sânt băiat cu ceafă lată, nici o fată nu î-mi scapă”. 

Dimineaţa i-a găsit dormind îmbrăcaţi, pe aceeaşi canapea.
Doruţu avea deja 40 de ani şi o zi.