Oamenii pe care nu-i iubeşte nimeni au dreptul să trăiască?
Întrebarea asta
nu-mi iese din minte. Lumea e o reţea de relaţii de dragoste, mai încurcată
decât am crede, mai imorală decât ne-am închipui – dacă credeţi cumva că
dragostea ar putea fi vreodată imorală – din care cei neiubiţi sunt excluşi. Ei
sunt punctele negre ale reţelei, măselele stricate din organism, puroiul care
trebuie eliminat. Ei nu aduc niciun beneficiu lumii, iar dispariţia lor ar
trece aproape neobservată. Dragostea consumă timp şi energie, cine să se mai aplece asupra unei măsele stricate, cine să remarce moartea unui
punct din afara reţelei? El, practic, este inexistent, chiar în viaţă fiind.
Suprimarea lui e doar o chestiune birocratică a administraţiei mondiale. O
linie cu pixul peste un nume. Căci atât este el – un nume.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Mă numesc Aneta. Am 34 de ani şi nu mă iubeşte nimeni. Acum chiar cred că
nu m-a iubit nimeni, niciodată. Am trăit mulţi ani într-o iluzie. Îmi amintesc
euforia care îmi umplea pieptul când el se uita adânc în ochii mei. Nu ne
spuneam nimic, şi totuşi, ne spuneam totul. Paul. “Aneta şi Paul Dumitrescu ar
fi bucuroşi să le fiţi alături la petrecerea nunţii lor”. Mă atrăsese politeţea
lui. Ce bărbat, în secolul XXI, i-ar mai deschide unei femei portiera maşinii?
Ce tânăr i-ar mai săruta mâna? Era atât de atent cu felul în care vorbea cu
mine, încât uneori îl luam peste picior şi îi ceream să îmi spună „dumneata”,
în loc de „tu”. Iar el zâmbea. Nu l-am văzut nervos niciodată. Când se supăra,
colţurile ochilor îi cădeau, şi în ei îi citeai suferinţa. Aşa a fost şi când
i-am spus că mă văd cu altcineva. Era o minciună, nu aveam pe nimeni altcineva,
dar supuşenia lui îmi trezea cruzimea. Voiam să-l văd suferind. Şi când
într-adevăr i-am văzut rana sufletului în ochi, n-am mai putut. L-am umplut de
sărutări şi i-am cerut să se căsătorească cu mine.
În zece ani nu s-a schimbat. Dar mie mi s-a urât de atâta politeţe. Mi s-a
urât să îmi spună “te rog” când voia să facem dragoste. M-am săturat să îşi
ceară scuze de fiecare dată când mă găsea în baie, dezbrăcată. Aş fi vrut să mă
muşte, să mă zdruncine, să îmi strige cuvinte murdare. Aş fi vrut să simt că,
dincolo de vocea inhibatoare a mamei sale, o doamnă de viţă nobilă care fusese
educată pentru un alt tip de viaţă decât îi hărăzise istoria, exista un bărbat,
exista soţul meu, care avea sentimente şi pasiune.
Pe scurt, după ce am aflat că avea pe altcineva, după ce am plâns şi am
urlat şi i-am strigat cele mai grele cuvinte pe care creierul meu pe jumătate
amorţit şi le mai amintea, mi-a spus doar atât: „Îmi pare rău, te rog, nu fi
supărată”. M-am abţinut cu greu să nu-i dau în cap cu oala în care tocmai
fierbeam fasole. Cuvintele lui m-au durut mai mult decât prezenţa celeilalte
femei. Abia când le-am auzit mi-am dat seama că el nu simţise nimic pentru mine
în tot timpul ăsta. Că privirea lui îndurerată mă minţise. Că totul începuse de
la un joc al ochilor, pe care eu îl luasem mult prea în serios.
Şi totuşi, oamenii pe care nu-i iubeşte nimeni au dreptul să trăiască?
Dacă totuşi ei şi-ar mai dori asta, dacă şi-ar asuma conştient rolul de
măsea stricată a societăţii, ar fi măcar toleraţi? Cât timp? Până unde ar putea
ei să întindă coarda mărinimiei celorlalţi? Care e punctul în care ei ar fi
demascaţi, purtaţi ca exemple negative prin faţa mulţimilor şi duşi în piaţa
publică, spre a fi omorâţi cu pietre?
Cei care le-ar arunca nu ar spune „îmi pare rău”.
Niciun comentariu: