Îndoiala

Mă simt ca un bibelou din casa bunicii. Nu îndrăznesc să mă ating, nu îmi permit nicio mişcare greşită. Stau pe canapea şi privesc în gol. Încerc să îmi dau seama ce ar trebui să fac. Cum am ajuns aici şi ce s-a întâmplat, de fapt?

Foto: Lucian Petru Goja

Azi dimineaţă, ziua părea una obişnuită. M-am trezit, ca de obicei, cu gândul că trebuie să plec la muncă. M-am dus la baie şi am vrut să-mi şterg nasul – aveam o  păcătoasă de alergie. Am luat o bucată de şerveţel şi mi-am suflat nasul. Pur şi simplu, am rămas cu el în palmă. S-a desprins ca de pe o jucărie stricată. M-am uitat în oglindă: eram hidoasă. Aveam o gaură însângerată în mijlocul feţei. Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu puteam să merg la serviciu în halul acela. Apoi mi-am turnat nişte votcă şi mi-am aprins televizorul. Nu mă puteam concentra la nimic, nu vedeam şi nu auzeam, dar zgomotul îmi făcea bine. Ceva mai târziu, fără să îmi dau seama, am făcut ce fac eu de obicei: mi-am prins lobul urechii cu două degete şi am tras uşor. E un tic nervos, îl am de când eram elevă. Doar că de data asta lobul urechii s-a rupt şi eu am rămas cu bucata moale de carne între degete.

De atunci n-am mai îndrăznit să fac nimic. Am stat şi am aşteptat să se întâmple ceva. Să pot gândi, să iau o hotărâre. Aşteptarea asta mă omoară. Sunt ca un măr putred care îşi amână dezintegrarea. Cu cât mă mişc mai puţin, cu atât am impresia că viaţa mea se va prelungi. Şi totuşi, dacă doar nasul şi urechea au fost problema? Dacă restul corpului meu e perfect sănătos, iar eu stau aici disperată, aşteptând să îmi văd membrele şi organele împrăştiate prin casă? Întotdeauna m-am temut de suferinţă. Întotdeauna am visat că voi muri în somn, repede, pe nesimţite. Orice, doar să nu fiu oloagă. Să nu fiu neajutorată, ţintuită în pat sau într-un scaun, dependentă de alţii. Curaj! Oricum, viaţa mea nu mai înseamnă nimic acum. 

Dacă mă ridic cu grijă, dacă îmi fixez bine gâtul între uşă şi tocul uşii şi trag cu putere, atunci voi avea o certitudine.