Pasiunea care mă ține în viață - Fabrica de fericire

luni, 28 ianuarie 2019

Pasiunea care mă ține în viață




Am văzut azi o poză cu mine de acum zece ani și nu am putut să nu mă întreb ce-o fi fost în mintea mea atunci. Cum eram, ce s-a schimbat între timp, dacă am mai învățat ceva, dacă am mai luat niște șuturi în fund, dacă am devenit mai cinică.
Poza e de la o lansare de carte. O carte între copertele căreia strânsesem articole culturale. Știu că aș fi vrut atunci să fie o carte de ficțiune. Dar încă nu scriam ficțiune. Tânjeam doar. Nu știam că pot, că aș fi în stare. Era în 2009 și sufeream după cineva. Dar asta nu se vede în poză, par foarte senină. Și asta e bine. Dacă s-ar vedea pe fețele noastre toate suferințele, toate grijile, toate dezamăgirile, toată rușinea, atunci probabil că am fi foarte urâți.
Foto: Maria Șandor Stoica
Cel mai important lucru pe care cred că l-am învățat între timp este că trebuie să îmi găsesc un lucru care să mă țină în viață. Un lucru care să îmi dea energia și puterea de a merge înainte chiar și în cele mai grele momente. Chiar și atunci când sunt atât de dezamăgită, încât mă duc la culcare și sper să nu mă mai trezesc niciodată. Și acesta nu poate fi decât un lucru al meu. Un lucru care ține de mine și nu de altcineva, oricât de apropiat mi-ar fi acel altcineva.
O pasiune.
La un an după ce colega mea de la ziar, Maria Șandor Stoica, mi-a făcut poza aceasta, am început să scriu povestiri. Mi-am găst pasiunea. Modalitatea de a trăi aventuros, de a iubi și de a fi iubită, de a fi absolut liberă și puternică. Viața mea reală e absolut banală, ba chiar plictisitoare, dar în povestiri fac uneori lucruri scandaloase. Și atunci mă simt împlinită.
Uneori, pasiunea se transformă în meserie. Am fost o jurnalistă pasionată până la un punct. Am muncit cu plăcere, mult și fără să mă plâng. Apoi, după repetate șuturi în dos, m-am săturat. Acum creez dulciuri. Cu aceeași pasiune. Și sunt fericită că dulciurile nu au nimic de a face cu politicul, corupția, popimea, cu ceremoniile lipsite de substanță și cu falsitatea.
Uneori mă gândesc că nimic nu mă leagă de această lume. Că aș putea pleca oricând, fără regrete. Dar atunci mi se insinuează în minte o întrebare: ce povestire ar rămâne nescrisă, ce bomboane de ciocolată ar rămâne în stadiul de idee?
Și merg la culcare, dar îmi pun ceasul să sune.

Niciun comentariu:

@diana.topan