Fericire

De afară se aude streașina picurând peste o bucată de zăpadă murdară și ea privește hipnotizată beculețele din bradul deja uscat și prăfuit. Roșu, galben – verde, albastru. În fața ei, un fotoliu gol. Berea face gâl, gâl pe gât și ea dă televizorul mai tare. 70 de oameni au murit din cauza gripei. Rusia amenință cu un război nuclear. Polonia vinde carne de vită stricată în România și în alte câteva țări.

Privește în jur. Pe masă, o tabletă de ciocolată din care a luat o mușcătură. O cutie de antidepresive. O sticlă de bere. Unelte de provocat fericirea. De data aceasta, niciun artificiu nu reușește să o înveselească.

Foto: Lucian Petru Goja

Mai demult obișnuia ca în perioada aceasta a anului, imediat după sărbători, să meargă la solar. Se întindea pe patul de sticlă, închidea ochii și pentru 10-15 minute credea că e pe plajă, scăldată în soare și ascultând muzică. Uita de toate. Uita că e iarnă, uita că e frig, că nu are bani, că e singură și că trăiește într-un orășel plictisitor de provincie. Și era fericită. Pe urmă, însă, a auzit tot felul de povești despre cancerul de piele și nu s-a mai dus. Alteori se culca cu cine apuca. Bărbați tineri, bărbați bătrâni, bărbați bogați, bărbați săraci, bărbați blonzi, bărbați bruneți, bărbați frumoși sau urâți. Nu conta. O vreme era bine. Apoi era foarte rău. Mult mai rău decât dacă ar fi rămas singură-singură. I se făcea greață de sine, greață de mirosul acela, de clipocitul sexului lovit în mod repetat, greață de săruturile umede și de pălmile transpirate plimbate pe trupul ei. O vreme se închidea singură în casă și nu mai voia să audă de nimeni.

Soarbe o gură de bere. Nu înțelege de ce tristețea a lovit-o așa. Doar ieri a fost cea mai deprimantă zi din an, așa au spus la televizor. Așa au declarat specialiștii. De aceea și-a luat ieri liber de la serviciu, a băut trei somnifere și a dormit toată ziua. Azi ar trebui să fie mai bine.

Foto: Lucian Petru Goja

Sună telefonul. „Bună ziua. Facem un sondaj de opinie. Aveți cinci minute libere?” „Am toată ziua la dispoziție.” „Dacă mâine ar fi alegeri parlamentare, cu ce partid ați vota?” „Cu partidul labagiilor profesioniști.” „Puteți să repetați, vă rog?” „Sigur. Cu partidul pizdei mă-tii.” Ton de ocupat.

Sună soneria. E vecinul de vizavi. „Salut. Ți-ai uitat cheile în ușă.” „Nu, le-am lăsat intenționat.” „Păi cum așa?” „Mă gândeam că dacă o să încep să put, să puteți intra să mă luați.” „Ești ok? Vrei să intru?” „Nu. Nu vreau să-ți treacă prin minte să bei din berea mea.”

Gata. A scăpat și de ăsta. Auzi la el tupeu: să intre. Poate pune pariu că fâța aia îi urmărea prin vizor. Dacă n-ar fi fost așa de întoarsă pe dos, l-ar fi sărutat acolo, în ușă, numai ca s-o calce pe nervi.

Se așază pe canapea. Mută pe canalul de desene animate. Își desface încă o bere și privește lung cutia de antidepresive. Să ia, să nu ia? Afară picură streașina. Fotoliul din fața ei e tot gol. O absență care o strivește.