Între cer și pământ

-Traversăm o zonă cu turbulențe. Pentru siguranța dumneavoastră, vă rugăm să rămâneți așezați și să vă fixați centurile de siguranță,

spune, într-o engleză cu accent străin, o voce feminină.

Zumzet de limbi încâlcite, plânsetul unui copil, foșnetul unei pungi de snaks-uri și râsul fetiței pakistaneze, căreia maică-sa, o femeie grăsuță cu pielea tuciurie, îi arată niște poze într-o revistă.

Pe geamul rotund stau fixate ace mici de gheață, dincolo de care se zărește o masă cenușie, care ar putea fi cerul sau norii sau marea. O pătură fără început și fără sfârșit, care nu-ți dă nicio senzație definită, doar starea aceea dinainte ca lacrimile să cadă pe obraz, un fel de amorțeală a creierului stors de puteri.

Femeia de la 35 A stă cu privirea ațintită pe fulgii minusculi de gheață și, în timp ce avionul se scutură ușor, și-l imaginează pe el privind cerul cenușiu, în căutarea păsării de fier. Dar în același timp ea știe precis că sub puful umed și rece al norilor nu e decât nepăsare. Viața își urmează cursul jos, printre formele geometrice verzi, albe și albastre, la fel ca aici sus, în spațiul condensat al avionului, iar cele două realități nu se întâlnesc. 

Suedeza blondă de la 33 A își mănâncă liniștită sandvich-ul, domnul rafinat de la 34 E scrie un text pe laptop, bebelușul aflat cu două rânduri mai în spate urlă monoton și enervant, tinerii din față se țin de mână în timp ce ascultă muzică în căști.

Undeva, pe o planetă momentan nevăzută, un bărbat stă în fața calculatorului, într-un birou impersonal. Se uită la ceas și încearcă să își imagineze în ce punct se află avionul exact în acel minut. Zâmbește vag gândindu-se la fața ei de a doua zi, cu o expresie de fericire nemărginită în ochii care îl văd pentru prima oară după mult timp. Apoi gândul îi alunecă la discursul pe care trebuie să-l scrie, se mai uită o dată la ceas și degetele încep să-i joace pe taste. Textul e rece, dar profund, echilibrat, însă deloc patetic. Ca o lamă de cuțit.

Acele de gheață au dispărut, și prin geam se văd, minuscule, paralelograme de câmpuri semănate, lacuri, păduri și clădiri. Fetița pakistaneză studiază concentrată imaginile legate de primul ajutor în caz de accident, în timp ce mama ei a adormit cu fruntea sprijinită de scaunul din față. Suedeza blondă de la 33 A bea un pahar de vin roze, domnul rafinat de la 34 E a terminat de scris și își corectează atent textul, bebelușul a adormit și scâncește vag din când în când, iar tânăra din față se joacă pe telefon în timp ce stă sprijinită cu capul de umărul prietenului ei.

Femeia de la 35 A se joacă cu fermoarul hanoracului. Se uită pe geam, dar vede doar petele de murdărie de pe sticlă. Își imaginează cum ar fi să fie angajată ca femeie de serviciu la compania aeriană. Cum ar fi să trăiască într-un oraș oarecare, într-o altă țară, departe de el și de biroul lui impersonal, cum ar fi să nu-i fi simțit niciodată atingerea pielii pe obraz, cum ar fi să nu o mai obsedeze moliciunea limbii lui explorând-o, cum ar fi să nu știe ce înseamnă să se piardă în albastrul tăios al privirii lui și să nu simtă că va muri dacă el va înceta să o ia, zâmbind, peste picior. Femeia încearcă să își creioneze o viață din care el e absent și nu vede decât un cenușiu infinit. Și pete mici de murdărie, sâcâitoare, pe geam.

De jos, dintre formele geometrice verzi, albastre și albe, nimeni nu privește spre cer.