Nu
mă
înspăimântă moartea, mai degrabă o privesc ca pe o prietenă
care stă de pază la ușa către o lume liniștită și luminoasă.
O lume unde mă așteaptă prieteni, rude, cățelușamea Brena,
Jimi Hendrix, Janis Joplin și o grămadă de alți oameni faini.
În
lumea aceea, nimeni nu-și mai face griji, și totuși cei care o
populează ne privesc, cu o doză de curiozitate și uimire, trădată
de micul zâmbet din colțul buzelor. Un zâmbet înțelegător, dar
și puțin ironic. Prea prinși de gravitatea propriei vieți, noi
n-am fi în stare să-i înțelegem, dacă, prin absurd, am avea
ocazia să stăm de vorbă cu ei. Tot ce putem face pentru a le
cultiva simpatia este ca, o dată în an, să mergem la mormintele
lor cu lumânări și flori. Să ne murdărim genunchii cu noroiul de
pe morminte, să obosim curățându-le de resturi vegetale și să
ne gândim la întâmplări trăite împreună.
La
noi, pe Valea Borcutului, ziua aducerilor aminte e pe 2 noiembrie.
Așa a fost când eram copil, așa e și anul acesta, pentru că
unele lucruri nu se schimbă niciodată. Pornesc de la casa
bunicilor, unde ei mai există doar în fotografii, spre cimitirul de
pe deal, pe o vreme rece și ploioasă.
***
Stropi
de apă cad pe umbrela cu pisici, cu un zgomot monoton. Din spatele
porților, câinii latră apatic. Se ghicește zgomotul apei alergând
printre pietre. Un bărbat cu geacă de piele bate un covor. Miroase
a canal.
E
sâmbătă. O femeie tânără, care și-a asortat pijamaua cu
papucii de casă, spală cu mopul terasa unei case luxoase. Nicio
mașină nu trece pe drum. În aer se simte izul
prietenos al fumului care iese pe coșurile caselor. Totul e pustiu
și mort, doar tufele de iuliska sunt verzi și viguroase.
Când
să ajung la pod, un cal care trage în viteză o căruță mă face
să mă dau la o parte. Trec podul, și, prin poarta deschisă, văd
cimitirul. Pare că tot cartierul și-a dat întâlnire aici.
Mormintele
sunt pline de flori, care mai de care mai colorate. Candele stinse
dau un aer trist peisajului. În fața capelei s-a strâns lume. Un
domn stă pe scaun și notează ceva într-un registru.
Urc
cărarea pietruită și mă opresc la mormântul bunicilor. Plantele
l-au acaparat. Dintre frunzele verzi se ițesc crizantemele. La
căpătâi, o mulțime de candele stinse. Aprind și eu două și îmi
amintesc cum, vara, srăbăteam drumul acesta împreună cu bunicul.
Îmi cânta arii din opere și mă provoca să ghicesc lucrarea și
autorul. Eu nu mă prea pricepeam. Apoi, bunicul îmi povestea
libretul, iar eu râdeam, dar mă și fâstâceam la poveștile
acelea de dragoste complicate, cu trădări și gelozii. Bunica ne
aștepta acasă, și la ea în bucătărie mirosea mereu a
scorțișoară și vanilie, a supă de pui cu zeama galbenă și a
pătură de tăiței. Bunicul era aventura, spiritul liber și
curajul, bunica era dragostea și căldura care ne așteptau mereu
acasă. Dar era și durerea visurilor sfărâmate, a neputinței și
a răbdării abuzate. Doar că asta am aflat-o de abia după ce am
crescut.
Îi
pun o candelă și mătușii Oti, înmormântată tot aici.
Croitoreasa vestită care m-a făcut să renunț la stilul emo avant
la lettre și să optez pentru hainele bine lucrate, chiar dacă eu
am ales să reprezint o epocă apusă: cea hippie. La vârsta aceea,
nu aveam nimic mai de preț decât muzica. Jimi Hendrix, Janis
Joplin, Joan Baez, Led Zeppelin și Deep Purple îmi dictau cu ce să
mă îmbrac în fiecare dimineață. Iar ei nu acceptau compromisuri.
Lângă
capelă, niște femei și bărbați se ceartă. Resturi vegetale ard
în râpă, emanând un fum gros. Urc cărarea îngustă și îmi
amintesc că aveam același sentiment de nesiguranță și în
copilărie, când mă îndreptam spre mormintele situate mai sus, pe
deal. Aici doarme Buna, bunica dinspre mamă, cea cu gura slobodă.
Îmi amintesc apartamentul ei de la cucurigu, frica mea de a ieși pe
balcon, baia cu lumină galbenă, unde mă îmbăiam cu jucăriile
mele, bomboniera mereu aprovizionată de la Pietrosul și rarele
sticle de Pepsi din cămară. Îmi amintesc cățelul de pluș de
care îmi era frică și radioul vechi, la care ascultam cifrele
gogonate ale depășirii planului cincinal.
Pe tălpile bocancilor am kilograme de noroi. Vreau
să intru în biserică, biserica
lui Alexiu Pocol, dar
ușa este închisă. Când cobor, mă opresc o clipă în fața
mormântului lui Bobo.
Zile întunecate, cu ea bolind într-o cameră neaerisită, și noi
jucându-ne inconștienți, dornici de veselie și culoare, dornici
de viață. Mai jos dorm Lili și Liviu. El m-a învățat să
stenografiez, abilitate de care nu am avut niciodată nevoie, prin
urmare am uitat-o rapid. Și tot el, se spune, ar fi pictat tabloul
care stătea pe biblioteca Bunei, acela cu o casă și niște stâlpi
de telegraf, în fața căruia mereu mă opream și visam. Era casa
veche, mi-a spus Buna, unde trăia bunica mamei, și eu mi-o imaginam
pe mama copil, privind cu uimire chefurile interminabile ale celor
mari. Aprind o candelă. Stropi de apă cad pe capacul metalic și se
evaporă în câteva secunde.
Mă
îndrept spre poarta cimitirului. Pe pod, o mulțime de oameni cu
plase pline de flori.
***
De
dincolo, rudele și prietenii ne privesc cu un zâmbet ironic. O zi
într-un an e ca o picătură într-un ocean. Dacă
suntem atenți, răzbat până la noi bătălii, dezamăgiri,
victorii, povești de dragoste și muzică bună.
Niciun comentariu: