Jurnal de pandemie (IV)

Joi, 26 martie

De dimineaţă, mă sună Diana. Îmi spune că ajunge pe la ora 14 după drojdie. Ne înţelegem să îi las plasa în faţa uşii apartamentului meu. Ea va suna la interfon şi va urca după plasă. Toată operaţiunea trebuie să decurgă fără să ne întâlnim. Mă simt ca într-un film cu traficanţi.

Pe 10 aprilie e ziua ei. Probabil nu ne vom mai vedea până atunci. Leg pachetul de drojdie cu o panglică aurie. Apoi îi pregătesc cadoul: o păpuşă făcută la comandă, după chipul şi asemănarea ei. A ajuns prin curier, de la o artistă din Bucureşti, în primele zile de nebunie. Anul acesta nu-i cumpăr Dianei flori. De obicei, de ziua ei îi făceam tort. Acum îi trimit o prăjitură Ikea-style, adică doar ingredientele, nici acelea toate, câte am găsit prin casă.

FOTO: Lucian Petru GOJA

Trec repede de la o stare la alta. Îmi dau seama că sunt mai emoţională decât de obicei. Citesc ştirile pe internet şi realizez că nici alţii nu sunt tocmai întregi la minte. Un tânăr şi-a scos peştişorul la plimbare pe stradă, într-o pungă. Şi nici măcar nu a încălcat legea, care îţi permite să ieşi din casă ca să îţi plimbi animalul de companie. Un alt tânăr a mers zeci de kilometri până la oraş, călare, pentru că soţia sa tocmai născuse şi autobuzele nu mai circulau. În statul Missouri, agenţii FBI au împuşcat un bărbat care intenţiona să arunce în aer un spital unde sunt trataţi pacienţi cu COVID-19. Izolarea impusă, şi nu aleasă de noi, ne schimbă. Avem nevoie unii de alţii, cu bune şi rele. Suntem, totuşi, animale sociale.

Mă sună Diana. Îmi spune că s-a îndrăgostit de păpuşa ei. Îi răspund că are o atitudine narcisistă. Râdem.

Îmi tund bretonul. Singură. Când eram foarte tânără, mi-l tundeam cu forfecuţa de unghii. Până când odată o coafeză a văzut ce breton dezastruos aveam. Mi-a spus să nu mai fac asta niciodată, şi n-am mai făcut. Până acum.

Mâine, sora mea, Oana, are prima gardă ca medic stomatolog. Va face pereche cu Philippe, prietenul ei. Măcar au primit echipament de protecţie. Vorbim des la telefon, eu şi Oana. Îmi spune că şi autorităţile din Franţa sunt depăşite de situaţie. Sper doar ca sora mea să nu se îmbolnăvească.

Bunicul cu tata, mătuşa  mea Grety şi unchiul meu Alecu (1957)

Mă uit la tăviţa cu iarba pisicii şi mă gândesc la bunicul. Ar fi zis, dacă ar fi văzut-o, că e numai bună de cosit. Ieri l-am surprins pe Miţu ronţăind fire de iarbă. O face foarte rar, sau poate o face pe ascuns. Cert e că de fiecare dată când cumpăr de la pet shop iarba pisicii am impresia că o fac mai mult pentru mine decât pentru el. Verdele acela mi se pare irezistibil.

Iar nu am ieşit la geam de câteva zile. Nu mai ştiu dacă e primăvară sau iarnă.