Atunci când totul va lua sfârşit

FOTO: Lucian Petru GOJA

Atunci când totul va lua sfârşit

când vom închide ferestrele cu pervazul tocit

de atâta tânjit

şi ne vom revărsa pe străzile pustii

ca nişte şerpi ţinuţi prea mult în captivitate

beţi de fericire şi orbiţi de lumina crudă a soarelui

atunci vom încerca să dăm totul uitării

cum faci cu orice vis urât care te-a bântuit o noapte întreagă.

Dar niciun burete nu trebuie să atingă memoria. Vom transforma

în sumedenie de muzee încăperile în care

ne-am trăit disperările atâta timp.

Vom arăta curioşilor birourile la care am lucrat

bibliotecile din care am citit seara la lumina lămpii

laptopurile de pe care am vorbit cu prietenii de departe

mesele la care ne-am scris cărţile 

canapelele pe care am făcut dragoste oftând

pereţii îmbibaţi de tristeţi umede şi ferestrele de la care

am privit tăcuţi lumea care ni se refuza.

Atunci când totul se va sfârşi

va fi de fapt începutul unei lumi noi, necunoscute nouă

dar singura realitate a copiilor noştri.

Îi vom duce de mână prin muzeele de acasă

aşa cum noi am vizitat încăperile cu schelete de dinozauri

şi sălile cu săbii revolvere şi cămăşi de zale

pentru a pricepe cum a început totul.

Le vom arăta pânzele de păianjen adunate prin colţuri

şi le vom desluşi misterele zilelor

luminate albastru de felurite ecrane.

Le vom spune copiilor noştri:

uite, aici, pe canapeaua asta desfundată,

într-o zi în care ceasul era doar un obiect de mobilier oarecare

într-una din zilele în care mama ta plângea stins

iar eu îmi înfundam faţa în sânul ei

ca să-mi alung anxietatea

o zi de primăvară ca oricare alta

în care cunoşteam când era seară şi când dimineaţă

doar după cântecul mierlelor din socul de la fereastră

şi în care număram morţii din sute în sute

aici, pe canapeaua asta râcâită de ghearele pisicii bătrâne

ai fost conceput tu

ca o promisiune rostită cu glas tremurător

ca un refuz tăcut al morţii.

Şi de abia atunci ziua aceea a căpătat

un loc în calendar.