Nici întuneric nici lumină

FOTO: Lucian Petru GOJA

Dimineaţa devreme e partea mea preferată din zi

privesc înmărmurită cum întunericul se face lumină

cum trupul meu se schimbă odată cu venirea zorilor

căpătând treptat consistenţă

imaginea ta păleşte pe măsură ce soarele urcă pe scoica cerului

până când se transformă într-un abur auriu călduţ

ca nimbul sfinţilor din icoane

atunci rana din toracele meu începe să doară

& să supureze un lichid roz transparent precum zorii.

Nu-mi doresc decât să te mai strâng o dată în braţe

(ştiu e atât de banal nimic poetic într-o îmbrăţişare

aş fi putut să spun ceva mai sensibil precum

contopirea sufletelor sau mângâierea lobului urechii cu privirea

dar adevărul e că nu-mi doresc decât o îmbrăţişare lungă

ca o regăsire de sine după o criză identitară

ca îmbrăcarea unei haine vechi

pe care ai aruncat-o pentru că era prea ponosită

dar încă-i cea mai dragă dintre toate.)

Ei spun că soarele răsare de fiecare dată altfel

că nu poţi să-ţi scalzi ochii de două ori în scamele aceluiaşi răsărit

apele ochilor tăi de azi nu sunt apele ochilor tăi de ieri.

Virusul acesta e mai periculos decât se credea

atacă tot ce se sălăşluieşte în coşul pieptului

roade pe dinăuntru iubirea o goleşte de sens

până când e bună de aruncat la gunoi ca un fruct dulce

din care viespile au supt tot miezul.

Dimineaţa devreme e partea mea preferată din zi

dacă sunt foarte atentă prind momentul în care nu e nici întuneric nici lumină

clipa aceea de linişte absolută ca un hotar tremurător instabil

când trupul meu se încheagă iar al tău încă nu şi-a pierdut conturul

e clipa păcii supreme clipa îmbrăţişării tăcute

ca o întoarcere acasă după un lung exil.