Bunicul meu iubea bicicleta. A fost călare pe ea până în Munţii Tatra. Până la o vârstă înaintată, mergea an de an cu bicicleta la Craiova, să-şi vadă copiii şi nepoţii.
Când eram copil, m-a învăţat şi pe mine să mă dau cu bicicleta. Cu aceeaşi bicicletă pe care o folosise şi sora mea, Oana. Portocalie, cu şa crem. Mergeam împreună, eu şi Bicu, din Valea Borcutului până "în oraş", el în faţă, eu în urma lui, copiindu-i cu exactitate mişcările. Mă simţeam ca într-o aventură.
În zilele obişnuite, mergeam cu bicicleta la Castel (-ul Pocol), după pâine şi lapte. "Alimentara" era foarte întunecoasă şi mirosea a pâine veche. Dimineaţa, de pe la 5 pînă pe la 8, era aglomerată. Atunci se aducea marfa. În restul zilei, era pustie.
La ora 5, bunicul mergea la Alimentară. Lăsa sacoşa de pânză în rând cu celelalte sacoşe de pânză, ale vecinilor. Asta însemna că ai un loc al tău la rândul pentru lapte, pâine, smântână. Se întorcea acasă, stătea vreun ceas, dădea de mâncare la animale, apoi eu şi bunica mergeam la Alimentară. Găseam sacoşa şi ne aşezam la rând, în locul păstrat de Bicu. Bunica povestea cu vecinii, fie româneşte, fie în maghiară.
Ne întorceam acasă "pe după Vale". Până la finalul vieţii ei, bunica se amuza amintindu-şi cum am căzut de pe puntea alunecoasă în apă.
Sticlele de lapte aveau capac din cositor. Îl topeam la foc, în sobă, şi îl modelam. La suprafaţă, laptele avea "capac" de smântână. Acela era al copiilor. Adică al nostru. Anca şi Oana cu mustăţi. Şi foarte fericite.
Niciun comentariu: