Uşa aceea albă cu vopseaua scorojită
trântită zgomotos între noi
sentimentul de inutilitate al obiectului
insignifiant care nu-şi găseşte locul
în mulajul lumii
ca şi cum ar fi ajuns acolo
dintr-o eroare
şi gustul paşilor ezitanţi
făcuţi cu spatele
în timp ce pe faţă port
o expresie siderată
şi vocea ta imprimată
în urechea mea internă
ca un autocolant care nu mai poate fi dezlipit
fără să lase urme
şi senzaţia obrazului tău
nebărbierit pe buzele mele uscate
mirosul frunzelor moarte
în nări
şi gustul sărat al lacrimii
pe care tu nu o vezi.
Niciun comentariu: