la capătul lumii se întinde o pajiște cu flori albe
care dansează sub vântul aspru
precum o femeie singură în fața oglinzii
și pajiștea nu e a nimănui, doar caprele negre-i sunt oaspeți
la fel cum femeia, în patul ei alb, imens
își împrumută trupul cu generozitate
dar niciun bărbat cu mâini murdare nu-i poate mușca din suflet.
la capătul lumii se găsește un lac
și tot pământul se vede în el, răsturnat
apele se învolburează, din ele ies arme
și brațe rupte și picioare schiloade
și lacul țipă ca o mamă când își vede copilul împușcat.
la capătul lumii eu stau cocoțată pe un munte
înconjurat de o mare de neguri
ca o bucată de vată estompând vacarmul zilelor.
din ea picură încet sângele vostru bolnav.
Niciun comentariu: