Aşteptare

 

FOTO: Lucian Petru GOJA    

Lumea e vidul din interiorul unei membrane

o cavitate ca stomacul unei zeități

atinse de Alzheimer

în care sentimentul inutilității plutește ca o ceață.

Seara, liniștea îmi sparge craniul

în mii de cioburi;

când reușesc totuși să mă mișc -

o mișcare abia perceptibilă, ca și cum

aș bea o ultimă înghițitură de apă pe o insulă deșertică

sau m-aș apleca periculos peste balustradă -

îmi aud inima - o boxă

dată la maximum.

Uneori încerc să mă conving că nu e prea târziu

că apocalipsa nu a venit încă

nici măcar pentru mine;

atunci îmi sforțez auzul până la durere

- durerea e un semn de viață -

și mi se pare că aud vocile vecinilor

certându-se sau flecărind la cină.

Dacă bărbatul proaspăt întors

din arșița unui șantier unde se vorbește

într-o limbă necunoscută

ar sparge bariera nevăzută dintre noi

și m-ar sfâșia ca pe o păpușă de cârpe

în loc de sânge ar curge fuioare de praf

atunci poate că ar veni dimineața

și aș uita totul.