 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
casa mea este carnea mea
este cutia mea craniană din beton armat
ea are ferestre cu gratii
prin care ipocrizia nu pătrunde
şi adevărul meu ca o ceaţă lăptoasă
nu iese în strada cu oameni blindaţi
de haine şi farduri
dis de dimineaţă în camera mică
o găină a făcut ouă roşii
în amintirea bunicii mele moarte
care ţinea mereu Paştele catolic
înainte ca mintea ei să devină o ciorbă incertă
dis de dimineaţă în bucătărie
de ziua numelui meu
bat şniţele cu ciocanul
pereţii saltă ca nişte peşti pe uscat
prin fereastra murdară intră o lagună albastră
aerul e oranj şi tulbure
ca berea nefiltrată din pahar
din nări îmi ies bule
se lipsesc de genele lungi
ca nişte globuri arginii în seara de Crăciun
scotocesc în dulapul cu rochii
le arunc în urmă ca pe nişte meduze
ele plutesc graţios prin lichidul cefalorahidian
păpuşa în haine de doliu
se uită perplex de parcă
ce se întâmplă în casa aceasta
o lasă fără grai
dar cine e ea să se pronunţe
trăiesc cum am trăit dintotdeauna
psihotică în cetatea mea de oase
afară mimez normalitatea
îmi joc rolul de cetăţean plictisit
mă privesc în oglinda zgâriată
o fiinţă demnă de milă
viţel fragil într-un abator industrial
când ies pe uşă îmi îmbrac
costumul de supererou
nu mă apără de nimic
doar sperie celelalte fiinţe
ascunse în costume de fier forjat
avem fiecare grijă de propriile frici
ca de singura noastră familie.
Niciun comentariu: