Peretarul

Pe Florica o ştia tot satul: o femeie bătrână şi încăpăţânată, care toată viaţa câştigase un ban cosând pentru alţii. O făcea cu plăcere, şi totuşi de abia aştepta să aibă un ceas liber pentru sufletul ei. Sufletul ei erau peretarele: toţi pereţii casei erau tapetaţi cu ele. Citind mesajele cusute, deprindeai câte ceva din înţelepciunea omului de la ţară: „Zilele omului sunt ca floarea câmpului”, „Vremea frumoasă nu ţine multă vreme”, „Tot omul e împărat în casa lui” şi altele asemenea. Când nu a mai avut loc pentru unele noi, Florica a continuat să coasă peretare, pe care le împărţea la prietene şi cunoştinţe. Le scria anume pentru persoana căreia îi erau destinate. Lumea era însă intrigată: în casa Floricăi, la loc de cinste, trona un peretar cu un mesaj mai aparte: „Femeie, eşti mai frumoasă decât o bucată de pământ liber”. Nimeni nu-i ştia povestea.

Foto: Diana Topan

Astfel îi spusese, într-o seară de mai pe când avea doar 16 ani, iubitul ei de atunci. Erau îndrăgostiţi până peste cap şi aşteptau cu nerăbdare să se căsătorească. Însă n-au mai apucat: Ionuc a fost luat în armată şi dus pe front, în prima linie. A fost primul peretar pe care ea l-a cusut, cu inima frântă, imediat ce în sat s-a înfăţişat soldatul cu bucata de hârtie pe care era scrisă vestea că eroul Ionuc Ţibure a murit la datorie, luptând contra inamicului sovietic. Apoi au venit comuniştii şi au început colectivizarea. A trebuit să ascundă peretarul în pod, sub ştiuleţii de porumb. Chiar şi aşa, era cât pe ce s-o păţească. Cel mai îngălat şi sărăntoc ţăran din sat, Dinu, care peste noapte devenise unul dintre liderii comuniştilor din sat, îi făcuse curte o bucată de vreme şi venise de câteva ori la ea în casă. Văzuse peretarul şi chiar glumise pe tema aceasta, iar acum ar fi putut să-i facă rău dacă ar fi vrut. Ba chiar îi sugerase asta într-o seară, spunându-i că dacă vrea să se ştie în siguranţă ar trebui să se mărite cu el. Florica îl scosese afară din casă şi îi spusese să nu-l mai prindă în veci că-i trece pragul. După întâmplarea aceasta, Dinu îi trimitea miliţienii noapte de noapte, să-i verifice casa. Ajunseseră să se simtă acolo ca acasă. Îi beau Floricăi vinul, îi mâncau mămăliga şi sămătişa, îi furau nucile şi odată, când i-au luat un coş cu ştiuleţi de pormb, era cât pe ce să îi găsească peretarul. Aşa că Florica l-a învelit într-un cojoc vechi şi l-a îngropat în beci. În curând, pământurile familiei au fost colectivizate, şi familia Floricăi a rămas numai cu casa.

Tot cam pe atunci s-a căsătorit cu Văsălica, un ţăran pe care nu-l iubea, dar care se purta frumos cu ea. Ar fi vrut să-l ştie erou, ar fi vrut să vadă cum luptă cu comuniştii în munţi, alături de alţi consăteni, ar fi vrut să-i ducă de mâncat şi de băut pe ascuns, bătând noaptea cărările pădurii. Însă Văsălica era moale şi prefera să se ţină departe de orice încurcătură. Nu era un comunist înfocat, dar nici nu se revolta pe ascuns, iar când nevastă-sa îl provoca, spunându-i câte au mai făcut nenorociţii de activişti, prefera să schimbe vorba. Au avut împreună doi copii, pe care i-au crescut cu greu, dar pe care s-au străduit să-i facă oameni. Când s-au făcut mari, au plecat pe la şcoli, iar apoi la casele lor, în oraş.

Peretarul l-a dezgropat când a venit revoluţia. Atunci, când s-a zvonit că dictatorul a zburat cu elicopterul, ea s-a dus ţintă în beci şi a început să sape. Era încă întreg, chiar dacă nu atât de alb pe cât fusese. L-a spălat, l-a călcat şi l-a pus la loc de cinste pe perete. Apoi s-a uitat în oglindă şi s-a ruşinat. S-a gândit că dacă s-ar fi măritat cu Ionuc, poate că pielea nu i s-ar fi uscat de la atâtea lacrimi şi nu i s-ar fi încreţit de la atâtea griji. Ar fi luptat împreună în munţi, împotriva hoţilor şi criminalilor comunişti. Şi poate că ar fi murit şi ea de tânără, dar fericită.