Noiembrie vine mereu peste noi cu un
aer special, ca şi cum, printr-o ferestruică uitată din greşeală
deschisă, am vedea lumina gălbui-palidă a soarelui străin şi am
simţi mirosul straniu al crizantemelor de pe tărâmul celălalt.
Atunci toţi, la unison, fără să întrebăm, fără să ne
sfătuim, dăm buzna în grădini, să culegem braţe întregi de
flori multicolore, ne îmbulzim la uşile magazinelor care vând
candele, luăm săpăliga, foarfeca, pet-urile cu apă şi mergem în
cimitire. Cimitirele sunt locurile acelea pline de căsuţe
înghesuite, în care locuiesc sufletele celor dragi, şi pe care, la
fel ca atunci când trăiau, îi vizităm din când în când. La
Luminaţie, însă, ne simţim cel mai bine cu ei, căci atunci,
înarmaţi cu toate obiectele pe care le-am amintit, ne simţim
utili, avem impresia că mai putem face ceva pentru cei dispăruţi.
Lucruri concrete, mărunte, fără importanţă, dar care ne dau
senzaţia că morţii, rude sau prieteni, sunt aici, lângă noi, şi
că nu au plecat niciodată.
Dar pentru că, de regulă, morţii
sunt persoane tăcute, avem şi noi timp ca, în timp ce spargem
bulgării de pământ, sau tăiem codiţele crizantemelor şi le
înfigem în pământ, să stăm puţin pe gânduri. Şi atunci ne
dăm seama că moartea aceasta, pe care o purtăm în noi încă din
prima zi a vieţii şi de care totuşi ne e atât de teamă, nu e
chiar atât de rea. Că e, la urma urmei, ceva care li se întâmplă
altora în fiecare zi, iar un fenomen atât de repetitiv ar trebui să
fie considerat banal. Şi ne gândim, poate, că atunci când va fi
să fie, din trupurile noastre vor creşte buchete de crizanteme şi
mirosul lor, care va fi mirosul nostru, va fi inspirat de plămânii
tineri ai rudelor şi ai prietenilor noştri încă vii. Şi ne mai
gândim, poate, că viaţa e doar un accident şi că accidentele
sunt întotdeauna trecătoare, dar mereu dătătoare de emoţii şi
amintiri.
Acum, la Luminaţie, ne simţim,
alături de morţii noştri dragi, liniştiţi şi împăcaţi. Dacă
a trecut suficient timp de la plecarea lor, nu-i mai plângem, ci le
povestim ultimele evenimente de familie, le relatăm, poate, ultimele
noutăţi politice, ne mirăm împreună, înjurăm împreună, ca în
vremurile bune. Iar apoi, când se lasă seara şi cimitirul arată
ca un oraş văzut de la înălţime, un oraş al sufletelor în care
fiecare fiinţă e o flacără de candelă, simţim cum ne umplem de
o bucurie explozivă. E bucuria de a fi împreună, mulţimile de vii
cu mulţimile de morţi, de a ciocni împreună un pahar de tulburel
din via bunicului, de a mânca o felie de cozonac făcut după reţeta
bunicii, care bunic şi bunică sunt chiar aici, sub buchetele bogate
de crizanteme.
La un moment dat, o auzim pe mama
spunând că la primăvară vrea să înmulţească crizantema aceea
nobilă, să aibă, la Luminaţia de la anul, mai multe flori pentru
ornat mormintele. Şi abia atunci realizăm că noi şi ea şi ei şi
ele suntem cu adevărat vii şi că în viaţa noastră se vor mai
întâmpla o grămadă de lucruri, frumoase sau detestabile, mărunte
sau importante, memorabile sau bune de dat cât mai degrabă uitării.
Niciun comentariu: