Dacă acum un an mi-ar fi spus cineva că aveam să devin cofetăreasă, i-aş fi
râs în nas. Cum, eu, care nu am făcut de una singură măcar o prăjitură la viaţa
mea? Eu, care folosesc bucătăria doar pentru a-mi prepara cafeaua? Nici vorbă.
Am ştiut încă din clasa a X-a că ceea ce îmi doresc să fac în viaţă este să
scriu. Încă de când am scris eseul acela despre Zburător, care i-a plăcut atât
de mult profesoarei de română, încă de când am luat premiul al doilea la
concursul acela de povestiri organizat la „Şincai”. Încă de când prietena mea
cea mai bună mi-a spus că vrea să se facă jurnalistă, am ştiut că vreau şi eu
acelaşi lucru. Ea a renunţat mai apoi la idee, eu nu.
Întotdeauna, scrisul mi-a dat o stare de bine. La un moment dat, prin 2010,
am scris prima mea povestire. Era plină de clişee, nu am publicat-o mai apoi
nicăieri, dar am realizat că pot să inventez poveşti. Pot să nasc personaje,
pot să trăiesc alte vieţi, pot să spun despre mine adevăruri şi minciuni,
amestecate astfel încât nimeni să nu ştie decât ceea ce doresc eu să ştie. Căci
eu sunt, măcar puţintel, în fiecare personaj pe care îl creez. Mă joc de-a v-aţi ascunselea. Mă fac singură să plâng sau să râd. Când duc la
capăt o povestire, mă umple o stare de fericire pe care nu mi-ar putea-o da o
altă persoană niciodată. De aceea, oricât timp aş rămâne singură, nu mă
plictisesc.
Nu am fost niciodată o gospodină. Muncile casei nu m-au atras. Îmi plăcea
doar ca, de sărbători, să ne strângem în bucătărie, eu cu mama şi cu sora mea,
şi să povestim, în timp ce preparam o cremă sau tăiam legumele pentru salata
boeuf. Atmosfera aceea de regăsire, asezonată cu arome diverse, era ceva de
neuitat. Dar altfel nu mă prea vedeai prin bucătărie.
Şi totuşi, viaţa te face să descoperi uneori despre tine lucruri pe care nu
le bănuiai. Într-un moment în care căutam un nou drum pe care să apuc, am
descoperit, cu ajutorul unor prieteni, cofetăria. Am realizat că pot, la
aproape 40 de ani, să învăţ o meserie nouă. Mi-am dat seama că îmi face plăcere
să combin gusturi, culori şi arome şi că noul meu job e cu atât mai fain cu cât
atmosfera e tinerească, mereu veselă şi ritmată. Acum, după patru luni, mă uit
înapoi şi mă mir realizând cât de multe am învăţat în acest răstimp.
Prăjiturile şi scrisul nu se exclud, ci se completează. Atâta timp cât
fiecare are locul şi timpul său bine stabilite, în sufletul meu e pace. Am
început să scriu proză scurtă la 32 de ani şi să fac prăjituri la 39. Mă întreb
unde voi fi şi ce voi face peste 10 ani. Căci am învăţat că niciodată nu e prea
târziu să o iei de la capăt. Deocamdată, spuneţi-mi “cofetăreasa
povestitoare”.
Niciun comentariu: