Asculta piesa aceea pe repeat de
câteva zile. O ştia pe de rost. Când mergea pe stradă, muzica îi suna în
creier, ca şi cum ar fi avut un mic difuzor între urechi. Nu îşi dădea seama de
ce povestea aceea îi mersese la suflet. Cu siguranţă, nu era povestea ei. Şi nu
avea cum să fie. Era o poveste de dragoste care începuse banal, într-un
restaurant, cu o privire. O privire pe care o femeie i-a aruncat-o unui bărbat
şi care nu semăna cu felul în care ea îl privise până atunci, deşi aveau o
relaţie de ceva vreme.
 |
| Foto: Diana Topan |
Rox se simţea rău. Era un fel de melancolie fără cauză precisă, un fel de
dor de… de ce? Nu ştia. Se ridică din patul care părea bolnav şi el şi opri
muzica. Urechile începură să-i ţiuie. O durea capul. Degetul arătător era cât
pe ce să apese pe play, dar reuşi să
şi-l controleze la timp.
Aerul mirosea a tristeţe
şi a putreziciune. Deschise
geamul larg. Se urcă pe scaunul de la birou şi de acolo pe pervaz. Palmele îi
transpirară. Îşi simţi tălpile mângâiate de vânt. Inspiră adânc de câteva ori.
O greutate o apăsa pe piept. Frica îi făcea bine.
În urmă cu câteva zile, pe când se întorcea acasă, îi ieşise în cale o
fetiţă. O fetiţă cu fustă de voal, care ţinea în mână o baghetă magică din
plastic, roz. Fetiţa avea codiţe cum avusese şi ea când fusese mică şi aceiaşi
ochi albaştri. Stătea în faţa unei carmangerii şi, probabil, o aştepta pe
maică-sa să iasă din magazin. Rox se îndreptase spre ea, se lăsase pe vine şi întinsese
mâna după baghetă. “Mi-o dai mie? Zâna cea bună te va răsplăti pentru bunătatea ta”, îi
spusese. Copila începuse să plângă zgomotos. Rox se îndepărtase cât putuse de
repede. Dincolo de reacţia fetiţei, întâlnirea o făcuse să se simtă puternică. De
parcă nimic nu i-ar fi stat în cale. Îl sunase, deşi ştia că lui nu-i plăcea
să-l sune. Prefera să o caute el. Dar uneori treceau săptămâni fără să dea
vreun semn de viaţă.
Îi răspunsese o voce de femeie. Vocea ei. O clipă, Rox se blocase. Apoi
întrebase dacă e Paul Ionescu – numele unui fost coleg de generală, de care
habar nu avea cum îşi amintise brusc – şi vocea i-o tăiase: «Da, Paul Ionescu,
după ce şi-a schimbat sexul».
Acum, când îşi amintea, rămânea iar fără aer. Inspiră forţat de câteva ori.
Acolo, la înălţime, aerul părea mai oxigenat.
A doua zi, pe aceeaşi stradă, văzuse o femeie în negru cu un trident în
mână. Un trident roşu, din plastic, probabil o jucărie sau recuzită de teatru. O
privise lung pe femeia aceea, i se părea cunoscută de undeva. Rox era cât pe ce
să o salute, dar ea se uitase într-o altă direcţie. O depăşise, dar apoi
îi venise ideea să o urmărească. Aşa, poate ar fi putut afla cine era. O lăsase
să se îndepărteze, apoi o urmase cât putuse de discret. Femeia trecuse de
biserică, de şcoală, de părculeţul pentru copii şi intrase în cafenea. Rox
intrase şi ea şi se aşezase la o masă lângă intrare. Femeia îşi rezemase
tridentul de scaunul de lângă ea şi începuse să butoneze telefonul. Chelneriţa
se apropiase şi îşi notase ceva în carneţel, apoi venise la Rox. Îi
ceruse o cafea neagră şi o plătise pe loc.
După vreo cinci minute, în cafenea intrase un bărbat cu cămaşă în carouri.
Se apropiase de femeia în negru, o sărutase pe obraji, apoi luase tridentul şi
se jucase cu el, pozând şi amuzîndu-se.
Rox îi urmărise cam o jumătate de
oră, cât timp ei stătuseră de vorbă. Se vedea că erau apropiaţi. El avea
verighetă, ea nu. Sau poate că şi-o uitase pe marginea chiuvetei dimineaţă,
când se spălase pe mâini. Glumiseră şi râseseră întruna. Din când în când, îşi
atingeau discret mâinile. La un moment dat, ea îi îndepărtase o scamă de pe
cămaşă.
Apoi cei doi se ridicaseră şi plecaseră.
Chiar când ieşeau, el îi aruncase femeii în negru: “Îţi stă bine în rol de drăcuşor!” Ea îşi potrivise degetele arătătoare în chip de corniţe
şi ieşise hohotind. Rox ceruse un pahar cu apă şi zăbovise câteva minute în
cafenea. Nu reuşise să îşi amintească unde o mai văzuse pe femeia în negru. Apoi
mersese acasă şi căutase melodia aceea pe YouTube. Privirea femeii în negru era
privirea descrisă în cântec. Privirea pe care Rox o căuta la iubitul ei.
Acum, stând pe pervaz şi privind creştetul copacilor de pe stradă, se
simţea goală pe dinăuntru. Viaţa ei era cu totul altfel decât
şi-o imaginase. Bagheta magică se frânsese. Şi nici măcar nu căpătase un
trident în schimb.
Telefonul scoase un
clinchet scurt. Coborî de pe geam, dându-şi seama că îi face plăcere să simtă
din nou pământul sub picioare. Privi
ecranul telefonului: “Vin la tine pe la 7”, îi scria el.
 |
| Foto: Diana Topan |
Se uită în jur: patul nefăcut, haine aruncate pe uşă, pe covor şi pe
fotolii, pahare murdare, şerveţele, coji de lămâie, sticle de apă. Îşi prinse
părul într-un coc şi intră în cabina de duş. Pe la 6,30 era pieptănată,
machiată, îmbrăcată şi parfumată. Ieşi din casă şi închise uşa. Se gândi o
clipă dacă să lase în uşă un bilet pe care să scrie : «Iubitule, am plecat
în club», apoi se răzgândi. Era mai bine să nu ştie nimic. Să se îngrijoreze,
să-şi creeze scenarii în minte, să se gândească la ea mai mult ca niciodată.
Chemă liftul, deschise uşa şi păşi înăuntru. Cabina se umplu de miros de
parfum dulceag. Apăsă pe “P” şi se privi în oglindă. În faţa ochilor îi apăru
chipul femeii în negru. Îşi aminti unde o mai văzuse: la biroul iubitului ei,
singura dată când Rox fusese acolo şi când el o prezentase colegilor drept «o
fostă colegă de şcoală». Şi de abia atunci îşi dădu seama că, în mintea ei,
melodia se oprise.
Niciun comentariu: