Noapte de vară

Îmi scot un picior de sub plapumă. Sunt ud din cap până în picioare, tricoul mi-e lipit de piele, perna s-a umezit și ea. De când a îmbătrânit, a început să sforăie. La început sforăiam doar eu. Mă trezea cu un sărut și mă ruga să mă întorc pe o parte.

Nici nu mai știu ce visam. Dar oare am visat? Se spune că visăm în fiecare noapte, fără excepție, doar că nu întotdeauna ne amintim visul. Aș vrea să știu ce am visat în seara asta. Ceva legat de șeful meu și pretențiile lui absurde, ceva legat de partida de pescuit pe care o aștept în week-end? Sau poate de Andreea Esca, am văzut-o aseară la știri. Ea și decolteurile ei. Cică i se spune „Roboțelul”, pentru că nu greșește niciodată când citește știrile. Mă întreb dacă o fi tot un roboțel și în pat.

Nu se mai oprește din sforăit. Să-i dau un ghiont? Să mă ridic și să scap pe jos o carte? Aș spune că nu pot să dorm și că m-am hotărât să citesc ceva. Mai bine mă ridic și merg pe balcon, e insuportabilă căldura asta. Ar trebui să cumpărăm un pat nou, ăsta scârțâie când ți-e lumea mai dragă.

E mai bine aici, parcă totuși se simte un vânticel plăcut. Oare cât o fi ceasul? Ce ciudat arată casele acelea în lumina galben-portocalie a becului de pe stradă! Parcă ar fi aplecate într-o parte, poznaș. Și supermarketul arată ciudat noaptea. Ha ha, da, chiar așa, parcă mi-ar trage cu ochiul. Hei, dar ce face bărbatul acela pe trotuar? Așa cum e, întors cu spatele, și cu brațele îndoite, pare că urinează. Chiar în halul ăsta am ajuns, să ne pișăm în mijlocul străzii?! Nu mai avem nicio limită, nu mai avem bun-simț, nici bună creștere. E îngrozitor. Ha, uite-l, se întoarce. Nu m-a zărit. A, e cu mâinile în buzunarele blugilor. Nu s-a întâmplat nimic. Dar ce face, vorbește singur? Da, ăsta chiar vorbește singur. Un biet nebun rătăcit în noapte.

Foto: Lucian Petru GOJA

Poate că așa aș fi ajuns și eu dacă... Oare ce mai face Emma? Am auzit că a plecat undeva în Nord. Suedia? Danemarca? Habar n-am. Cică lucrează ca educatoare la o grădiniță. Întotdeauna i-au plăcut copiii. Sper că nu s-a tuns. Dacă îmi plimb palma peste obraz, parcă simt și acum mătasea părului ei mângâindu-mă. Aș vrea să-i scriu. Să-i spun că n-am mai iubit pe nimeni așa cum am iubit-o pe ea. Dacă o găsec pe Internet, poate că reușim să ne întâlnim. Îmi aranjez o delegație în Suedia... cât de greu poate să fie? Sau poate vine ea în vizită, câteva zile. Am ieși la o cafea, m-aș uita în ochii ei și i-aș spune: „Ema, nu te-am mințit. Chiar ai rămas a mea pentru totdeauna. Așa cum ți-am promis.” Și ea ar râde, cu râsul ei cristalin, și mi-ar spune: „Știi, Oigăn, am doi copii frumoși și amuzanți. Soțul meu îți transmite salutări.” Hm.

Aș putea să merg mâine seară să joc baschet cu colegii de serviciu. Habar n-am dacă aș mai nimeri coșul. N-am mai jucat baschet de când m-am despărțit de Emma. De fapt, ea a fost motivul pentru care am intrat în echipa liceului. Râdeau toți de mine, eram prea scund. Dar am făcut față. Când ea stătea în tribună, prindeam aripi.

Uitasem că mai am o țigară în pachetul ăsta. Ce obicei păcătos! La vârsta la care m-am apucat eu de fumat, alții se lăsau deja. În liceu nu fumam. Colegii mei mergeau în pauze la WC să fumeze. Noi chiuleam de la câte o oră și ne refugiam într-o cabină doar pentru a ne bucura unul de altul. Țin minte perfect: în cabina WC-ului mirosea a fum și a clor. Îi dădeam jos bluza încet, cu grijă, și o priveam ca pe o minune. Ochii mi se umpleau de lacrimi, iar ea mă mângâia pe obraji. Săruturile noastre aveau gust sărat. Nu credeam că o merit și mă așteptam să o pierd oricând. Ea îmi spunea că mă iubea, dar eu eram terorizat. Mă purtam ca un om care avea ceva greu pe conștiință.

Când mi-a spus că nu vine la facultate în București, am avut un șoc. Prefera Timișoara. Acolo mergea și vărul ei de-al doilea, tipul ăla musculos, iar părinții ei voiau să o știe în siguranță. Dubios tip! Mă întreb dacă se culcau împreună. Pe mine, părinții ei nu m-au plăcut niciodată. I-am auzit o dată cum îmi spuneau „limbricul ăla”. Cred că se prinseseră că fiica lor nu mai era virgină.

Ciudat, când am aflat că ne vom despărți m-am simțit cumva ușurat. Toată tensiunea aceea dispărea ca prin farmec. Eram din nou liber. Eram singur. Nu meritam pe nimeni, nu aveam pe nimeni. Ordinea lucrurilor revenise la normal. Nu mai aveam nimic pe conștiință.

N-am mai avut niciodată nimic pe conștiință. N-am fost un înger, dar nici nu am mai primit daruri neașteptate de la viață. La scurtă vreme am cunoscut-o pe viitoarea mea nevastă. Nu se compara cu Emma. Nu mă podideau lacrimile când o priveam. Nu mi se învălmășeau emoțiile în stomac când o atingeam. Nu mi se lăsa o cortină neagră peste creier când o sărutam. Nu că ar fi fost urâtă, dar... și nici măcar nu sforăia pe atunci.

-Oigăn, ce faci? Închide ușa aia, că intră țânțarii.