Cubul
acela de lumină mă atrage ca pe o insectă. Afară s-a lăsat
noaptea și plouă, iar strălucirea supermarketului se reflectă în
asfaltul ud. De parcă aș călca pe aur.
Înăuntru
e cald și se aud colinde, întrerupte de anunțuri și dublate de un
zumzet liniștitor. Înaintez printre rafturile doldora de marfă,
încercând să răzbat cu privirea prin lentilele aburite.
 |
| Foto: Lucian Petru GOJA |
Și
atunci văd un bărbat oprit lângă un raft, studiind o mașină de
făcut cârnați. Căruciorul lui blochează culoarul și eu mă
opresc lângă el și îl privesc lung. Nu contează dacă e blond
sau brunet, dacă e înalt sau scund; singurul lucru important e
impresia că ne cunoaștem de mult. Mă uit la ridurile fine de la
exteriorul ochilor lui, și o senzație de duioșie fără margini
îmi inundă pieptul. Mă uit la degetele lui lungi, care mângâie
metalul, și mi-l imaginez în bucătăria mea, cu un șorț verde,
glumind și învârtind de zor manivela mașinii. Pe moment, mi se
pare că nimic nu ar putea fi mai romantic, și nu găsesc nimic
dezgustător în mirosul acela persistent de mirodenii, în masa,
podeaua și clanța ușii unse cu grăsime, în intestinele care
trebuie spălate în multe ape. În timp ce îl privesc fix, el își
întoarce fața spre mine, ridurile fine din jurul ochilor i se
relaxează a surpriză, își cere scuze cu o voce mică și mișcă
puțin căruciorul, să îmi facă loc. Iar eu îi zâmbesc trist și
trec mai departe, cu sufletul ferfeniță.
Aveam
în minte o listă de cumpărături precisă, dar acum toate mi se
amestecă în cap. Mă plimb printre rafturi, în speranța că îmi
voi aminti ce voiam să cumpăr, dar nimic nu mi se mai pare
suficient de important. Într-un final, mă îndrept spre casele de
marcat. La casă, un rând kilometric. Vreau să trec pe lângă el
și să ies, dar observ că ultimul din rând e chiar el, așa că
arunc la repezeală ceva în cărucior – o pereche de mănuși de
menaj și o sticlă de Domestos – și mă așez în spatele lui. Și
brusc știu de ce mi se pare atât de familiar: lucrează în
clădirea de birouri unde sunt angajată și eu, iar uneori ne mai
intersectăm în lift. Silueta perfectă i se distinge ușor dintre
ceilalți colegi, și totuși are un aer stingher, de parcă nu s-ar
simți în largul lui în spațiul acela rece, din metal și sticlă.
Părul
moale i se încrețește ușor pe ceafă, și simt cum palma mi se
încălzește, cerându-mi imperativ o mângâiere. Atunci el se
întoarce, îmi zâmbește din ochi – ridurile fine parcă îmi
vorbesc într-un limbaj secret – și, văzându-mi căruciorul
aproape gol, îmi face semn să trec în fața lui. Dau din cap că
nu, și aproape că îmi pun palma peste buze, ca să mă opresc din
a spune ceea ce îmi vine să spun: „Nu, mulțumesc, îmi place să
te privesc.” Atunci el se întoarce cu spatele spre mine și eu
încep să îi analizez fiecare fir de păr, fiecare cută a
fularului, linia elegantă a paltonului și mâna, mâna albă care
se odihnește pe marginea benzii de cumpărături. Am un sentiment de
spaimă și o doză semnificativă de adrenalină în timp ce îl
studiez, de parcă aș încălca o lege, de parcă aș intra pe
nevăzute în casa unui necunoscut și aș cotrobăi prin lucrurile
lui intime.
Apoi
începe să își așeze lucrurile din cărucior pe bandă.
Căruciorul e plin-ochi, așa că operațiunea aceasta durează
destul de mult. Portocale, pâine, unt... Când văd sticla de vin
roșu demi-sec, mi se taie respirația. Palmele îmi transpiră, în
timp ce mi-l imaginez sorbind din paharul cu picior, așezat la o
masă, în fața unei femei provocatoare, privind-o în ochi și
plimbându-și palma pe piciorul ei dezvelit de rochia mătăsoasă.
Îl văd scoțând din cărucior o pijama de damă, cu un ren desenat
pe piept, și atunci știu că o femeie ca aceea pe care mi-o
imaginasem nu ar purta niciodată o astfel de pijama. Reiau scena de
adineauri, dar în locul femeii în rochie mătăsoasă și cu
ciorapi de plasă se află o doamnă rafinată, mai degrabă plăcută
decât frumoasă, pe care el o ține de mână cu multă afecțiune.
Și durerea din piept nu scade deloc.
Plătește
cu cardul și îl văd retrăgându-se lângă tejghea, unde începe
să-și așeze cumpărăturile în sacoșe. Plătesc și eu și dau
să trec pe lângă el. Își ridică privirea și îmi urează
„Crăciun fericit!”.
-Crăciun
fericit și dumneavoastră și soției, zic eu cu ciudă, de parcă
relația noastră de iubire veche de vreo zece ani ar fi fost tocmai
distrusă de vreo pițipoancă.
Zâmbește
ca și cum s-ar scuza și spune:
-Soția
mea întotdeauna se supără când las cumpărăturile pe ultimul
moment. Dar văd că nici dumneavoastră nu ați terminat
curățenia...
-Nu-i
nimic, zic răutăcioasă, o împăcați dumneavoastră cu sticla
aceea de vin.
-A,
nu, aceea e pentru colindători.
Caută
în buzunarul de la piept al paltonului și îmi întinde o carte de
vizită.
-Să
veniți și dumneavoastră cu soțul la colindat, îmi spune, iar eu
îi mulțumesc cu glas pierit. I-aș spune că până la Crăciun e
foarte posibil să nu mai am soț, căci hotărârea de divorț e pe
cale să se pronunțe, iar el e oricum deja plecat într-un loc cu
nisip fierbinte, unde bea
cocktailuri cu gheață și
de unde îmi
trimite fotografii, ca
să-mi facă în ciudă. Dar mă ia cu greață și mă opresc
înainte de a scoate vreun cuvânt.
Afară,
arunc cartea de vizită în primul coș de gunoi. Plouă și asfaltul
strălucește rece. Siluete negre merg grăbite, cu capul în pământ.
În urechi încă îmi răsună colindele.
Niciun comentariu: