 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
nu
durerea e iadul ci faptul de a nu şti când se va sfârşi
ca
şi cum ai traversa o mlaştină înşelătoare
mai
întâi râzi de ea cu poftă o persiflezi
nu
ar trebui să se pună ea cu tine săraca
apoi
devii serios începi să îţi aminteşti de vremurile bune
regreţi
confortul de altădată dar tot tu
te
îmbărbătezi şi îţi spui: nu m-a făcut pe mine o mlaştină
pe
urmă zilele se scurg tot mai lent mersul e tot mai obositor
nu
mai vezi rostul înaintării vrei să te dai bătut
atunci
observi poarta pe care scrie cu litere de fier forjat
lăsaţi
orice speranţă, voi cei care intraţi
nu
durerea e iadul ci faptul de a nu şti când mă voi vindeca
când
voi putea să mă bucur din nou de lucrurile mici
de
scârţâitul paginii între degete atunci când ajung la ultimul
rând
de
mângâierea ghemului de blană care îmi toarce fără griji în
braţe
de
gustul propriei vulnerabilităţi atunci când mă plimb goală prin
casă
de
plăcerea de a caligrafia literele k şi q
de
privirea ta atunci când eşti sigur de dragostea mea
de
atingerea polenului de păpădie pe vârful nasului
de
filmele urmărite fără sonor ca să îmi pot lăsa gândurile
libere
de
frumuseţea rece a unor locuri din care primesc fotografii
în
timp ce fac plimbări regulate din dormitor în bucătărie
de
vocea mamei care îmi spune să am grijă de mine
piese
de puzzle găsite într-o cutie abandonată demult
pe
care nimeni nu mai ştie cum să le potrivească
şi
peste toate gândul
că
nu îţi voi putea dedica nicio carte.
Niciun comentariu: