 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
Cafeaua
asta rece, sorbită aproape de sfârșitul nopții,
cu
înghițituri mici, cu gâtlejul sugrumat,
ca
după un somn hărțuit de himere,
e
începutul unei poezii.
Ea
are încă gustul zilei de ieri.
Ea
are culoarea cartierului la ora
când
aerul e păstos și rece
ca
o urmă de melc.
Ea
are izul înțepător al sudorii
și
ritmicitatea cântecului
care
au însoțit culesul boabelor roșii.
Orașul
e negru, adormit și flămând
ca
un urs spre sfârșitul iernii.
Zgomotele
nopții
lovesc
în ferestrele deschise
și
se amestecă în dormitoarele
spectatorilor
de la cinematograful viselor.
Cafeaua
cerută de vagabond la non-stop
e
brunetă și fierbinte ca femeia
pe
care a urmărit-o ieri pe o stradă pustie.
Frica
plutește în aerul rece
ca
un vânt crud de primăvară
se
citește în ochii cu pleoape lăsate
în
roua din palmele mirosind a dezinfectant
în
părul pe care vagabondul îl mângâie
cu
mâna lui uscată
în
timp ce din gâtul răgușit de tutun
ies
gemete de plăcere.
O
cafea brunetă și fierbinte ca tine,
spune
vagabondul,
și
un zâmbet lasciv lățește buzele crăpate,
mijește
ochii roșii și apoși,
și
lasă în urma sa, uitate,
culcușul
din cârpe și ziare vechi
plasa
cu pâine uscată
și
chiar cei 45 de ani ai săi,
care
arată ca 60
bătuți
pe muchie.
În
paharul de plastic
aburește
lichidul plin de promisiuni
iar
vagabondul se crede un tânăr actor
într-o
scenă erotică.
Dincolo
de geamul îngust
mirosul
cafelei se confundă cu mirosul fricii
și
strânge ca gheara unei fiare flămânde
gâtul
alb al femeii.
Aerul
de culoarea cafelei se diluează
trăsăturile
se ascut, stomacul se strânge
ca
un arici.
Zgomotul
sec al pașilor pe asfalt
capătă
limpezime
doar
în închipuirea femeii.
Niciun comentariu: