 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
Bătrânețea îmi înșfacă fiecare celulă
discret, invizibil
așa cum femeia de serviciu dă cu mopul pe podeaua de marmură falsă din mall.
Vreau să mai trăiesc numai atât cât
să pot să ascult trosnind focul de lemne de pe ecranul TV
cât să-mi mai apăs o dată buzele pe dosul palmei
și să mă mint că e un sărut adevărat
cât să simt ceva atunci când la 7 a.m., pe întuneric
văd muncitorul așteptându-și cafeaua acră de la nonstop sau
când câinele vagabond din parcare vine la mine cerșind
și eu nu am ce să-i dau de mâncare.
Vreau doar ca cineva să-mi ia sufletul în palme
să îl strângă tare, ca pe un burete
să stoarcă zeama sentimentală
reziduurile adunate în anii de viață
ca zațul pe marginea ibricului de cafea.
Singurul lucru de care mă tem
e ca buretele să nu fie uscat
amorțit
ca atunci când mi-am prins degetul la ușă
și pentru o clipă n-am mai simțit nimic
de parcă existența mea ar fi fost anulată de o forță exterioară
ca nu cumva să nu fac față la atâta durere
dintr-o dată.
În creierul meu de plastic coloane de adunări și scăderi
iubirea la iubire, prietenia la prietenie, gelozia la gelozie
la sfârșit îmi dă cu virgulă
semn că viața mea a fost greșită de la un capăt la altul.
Niciun comentariu: