 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
bunicul meu a luptat pe front acolo
moartea avea întotdeauna un sunet diferit
dar aceeaşi duhoare
eu mă lupt zilnic în faţa propriilor ziduri
îmi testez rezistenţa: o cola pe stomacul gol
îmi repet mereu că sunt un gunoi
fac AMR-ul până la nebunie
sunt îmbrăcată în alb. alb este universul meu
în tribunele din faţa camerei albe
scandează excitate mulţimile
imploră sinucigaşul să nu renunţe la viaţă
aşa vor rămâne cu conştiinţa împăcată
pe deasupra tribunelor zgomotoase
pluteşte liniştită păpuşa
călare pe un imens erbivor
ea intră în camera mea, îmi desface cămaşa
o privesc şi mă văd pe mine
într-o variantă 2.0
păpuşa îşi îmbracă halatul alb
cu bisturiul îmi desface craniul în două
ca pe o boabă de fasole gigantică
vezi, nu e niciun gunoi aici, îmi spune
doar o omletă uşor alterată
doar o mare scârbă de sine
şi multă, multă oboseală
apoi păpuşa uneşte jumătăţile cu un plescăit
se lipesc ca un pepene verde
îşi trece palma de plastic fin peste faţa mea
pereţii încep a prinde culoare
şi chiar şi cămaşa de forţă se face verde
ca o coajă de pepene
atunci eu scuip pe jos cu o înjurătură
(cum am învăţat în oraşul meu minier)
şi sputa e o omletă uşor alterată
şi gândurile sunt o adiere
primăvara printre firele de iarbă
pe care le paşte un imens erbivor.
Niciun comentariu: