 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
am ajuns să contabilizez
clipele în care mă simt bine
când trupul şi mintea mea îşi strâng mâinile
ca după un joc de tenis în care
nu contează cine a pierdut şi cine a câştigat
atâta timp cât a existat fair-play.
nu mă mai fierb la aburii vinovăţiei
după o zi în care nu am luat zece cu steluţă
pentru randamentul în muncă / nu mă mai
şfichiuiesc cu biciul cuvintelor după o zi în care
nu am scris niciun vers.
prezenţa ţânţarilor îmi confirmă că
produc dioxid de carbon de calitate superioară şi
asta-mi e suficient.
veghez asupra încălzirii globale
a trupului meu
ca un mecanic atent ca maşinăria
ruginită de care e legat sentimental
să aibă un sistem de răcire
perfect funcţional.
îi ofer cel mai bun combustibil
pentru producerea de endorfine
şi serotonină
plantez semne rutiere
cu inscripţia interzis
în faţa tuturor gândurilor mele negre
montez vârfuri de cauciuc şi mătase
pe toate săgeţile pe care
mi le arunc uneori
dintr-o emisferă în alta
a creierului.
viaţa mea e roz ca o bomboană fondantă
şterpelită de un copil de la magazinul din colţ
în timp ce adulţii îi predică
despre mâncatul responsabil
de legume şi fructe.
Niciun comentariu: